andreony
[admin]
 Din: bucharest
Inregistrat: acum 20 ani
Postari: 1062
|
|
2. PROGRAME DE REŢEA
2.1 Sisteme de operare în reţea
ÃŽn etapa de trecere de la utilizarea calculatoarelor în mod independent, la utilizarea în reţea, a apărut necesitatea existenţei unui software care să gestioneze funcţiile impuse de lucrul în reţea.
Cum în acel moment, calculatoarele independente aveau deja instalat sistemul de operare, în prima etapă software de reţea s-a adăugat celui existent. Pe acelaşi calculator coexista atât un sistem de operare independent cât şi unul de reţea.
ÃŽn sistemele de operare avansate (Microsoft Windows NT Server, Microsoft Windows NT Workstation, Microsoft Windows 95 şi următoarele) cele două sisteme de operare au fost reunite într-unul singur, care oferă ambele funcţionalităţi.
Aceste sisteme de operare au o sarcină foarte complexă, în care sunt angrenate toate resursele calculatorului: procesorul, memoria, harddisk-ul, alte dispozitive periferice.
Principalele obiective ale unui software de reţea sunt:
conectarea calculatoarelor şi celorlalte periferice din reţea;
coordonarea funcţionării calculatoarelor şi perifericelor din reţea;
asigurarea unui nivel corespunzător de securitate a accesului la resursele de calcul şi datele din reţea.
Una din facilităţile care trebuie oferite de un astfel de sistem de operare este aceea de multitasking, adică posibilitatea de a executa simultan mai multe programe (aplicaţii, procese, taskuri). Concret, fiecare procesor din cele existente în arhitectura calculatorului poate executa un program. Dacă sunt mai multe programe decât procesoare, această politică nu se mai poate aplica, şi programele sunt executate pe rând, fiecare câte un anumit interval (scurt) de timp, astfel încât utilizatorul are impresia că procesele sunt simultane. Dacă se lucrează în reţea, multitaskingul se poate realiza prin comutarea între un program local şi un program de reţea.
Deoarece funcţionarea reţelei depinde de modul cum organizează serverul întreaga activitate, software-ul de reţea are două direcţii de manifestare:
software instalat pe server;
software instalat pe staţiile de lucru (clienţi).
Software-ul server este componenta care asigură accesul utilizatorului conectat o staţie de lucru, la resursele şi datele din reţea. Pentru aceasta, el primeşte cererile de operaţii de la client, o analizează şi trimite serverului care execută cererea respectivă.
Executarea unei astfel de cereri este însă condiţionată de drepturile pe care utilizatorul de pe calculatorul client le are asupra respectivelor resurse sau date. Pentru aceasta, administratorul de reţea, care este persoana care stabileşte regulile de lucru în reţea (prin exploatarea sistemului de operare de pe server), stabileşte pentru fiecare utilizator în parte la care resurse şi date are acces şi ce operaţie poate executa (citire, scriere, modificare, ştergere, etc.).
Tot administratorul de reţea stabileşte şi lista utilizatorilor care au acces la reţea, prin acordarea către fiecare a unui nume şi a unei parole, stabilirea drepturilor şi privilegiilor sale, sau anularea dreptului de acces.
Software-ul client este componenta care asigură utilizatorului accesul la resursele calculatorului propriu, iar dacă operaţia dorită face referire la resurse sau date de pe alt calculator, trimite cererea pe reţea către serverul unde se află resursa necesară.
Transmiterea cererii se face de către un program numit redirector, care stabileşte despre ce este vorba în cerere, care este calculatorul căreia îi este adresată, apoi face o solicitare către acel calculator pentru rezolvarea cererii, în procesul de rezolvare a cererii, problema localizării resursei respective nu revine utilizatorului, care nu trebuie să cunoască decât numele respectivei resurse.
2.2 Drivere de reţea
Legătura între două calculatoare din reţea se face folosind cablu de un anumit tip. Cablul este legat la calculator folosind o placă echipată cu componente electronice, numită placă de reţea. Aceasta are ca rol pregătirea datelor din calculator pentru a fi transmise pe cablu şi recepţia semnalelor electro-optice de pe cablu şi transformarea lor în octeţi de date.
Componenta software care asigură efectuarea acestor operaţiuni de către placa de reţea se numeşte driver de reţea. Driverele însoţesc de obicei placa de reţea, fiind elaborate de către firma care furnizează şi suportul hardware, dar ele se pot obţine şi de la servicii on-line de pe Internet.
Driverul plăcii de reţea este partea care asigură legătura între calculator şi placa de reţea, iar placa de reţea asigură legătura între calculator şi cablu (şi mai departe legătura cu celelalte calculatoare).
2.3. MODELE DE REFERINŢĂ
Un avantaj principal al utilizării reţelelor este acela că permite transferul de date între calculatoare. Cum calculatoarele din reţea pot fi de mai multe tipuri, cum software-ul utilizat poate fi diferit de la un calculator la altul, este necesar ca să existe un nivel de standardizare care să permită buna comunicare între elementele reţelei.
Standardele sunt aprobate de organizaţii internaţionale, cum ar fi: OSI (International Standards Organisation), ECMA (European Computer Manufacturer's Association), IEEE (Institute of Electrical and Electronical Engineers), ANSI. Elaborarea standardelor pentru reţele a devenit necesară datorită diversificării echipamentelor si serviciilor, care a condus la apariţia de reţele eterogene din punctul de vedere al tipurilor de echipamente folosite. ÃŽn plus, multitudinea de medii fizice de comunicaţie a contribuit la decizia de a defini reguli precise pentru interconectarea sistemelor. ISO a elaborat un model arhitectural de referinţă pentru interconectarea calculatoarelor, cunoscut sub denumirea de modelul arhitectural ISO-OSI (Open System Interconnection).
Modelul ISO-OSI împarte arhitectura reţelei în şapte nivele, construite unul deasupra altuia, adăugând funcţionalitate serviciilor oferite de nivelul inferior. Modelul nu precizează cum se construiesc nivelele, dar insistă asupra serviciilor oferite de fiecare şi specifică modul de comunicare între nivele prin intermediul interfeţelor. Fiecare producător poate construi nivelele aşa cum doreşte, însă fiecare nivel trebuie să furnizeze un anumit set de servicii. Proiectarea arhitecturii pe nivele determină extinderea sau îmbunătăţirea facilă a sistemului. De exemplu, schimbarea mediului de comunicaţie nu determină decât modificarea nivelului fizic, lăsând intacte celelalte nivele.
1. Nivelul fizic are rolul de a transmite datele de la un calculator la altul prin intermediul unui mediu de comunicaţie. Datele sunt văzute la acest nivel ca un şir de biţi. Problemele tipice sunt de natură electrică: nivelele de tensiune corespunzătoare unui bit 1 sau 0, durata impulsurilor de tensiune, cum se iniţiază şi cum se opreşte transmiterea semnalelor electrice, asigurarea păstrării formei semnalului propagat. Mediul de comunicaţie nu face parte din nivelul fizic.
2. Nivelul legăturii de date corectează erorile de transmitere apărute la nivelul fizic, realizând o comunicare corectă între două noduri adiacente ale reţelei. Mecanismul utilizat în acest scop este împărţirea biţilor în cadre ( frame), cărora le sunt adăugate informaţii de control. Cadrele sunt transmise individual, putând fi verificate şi confirmate de către receptor. Alte funcţii ale nivelului se referă la fluxul de date (astfel încât transmiţătorul să nu furnizeze date mai rapid decât le poate accepta receptorul) şi la gestiunea legăturii (stabilirea conexiunii, controlul schimbului de date şi desfiinţarea conexiunii).
3. Nivelul reţea asigură dirijarea unităţilor de date între nodurile sursă şi destinaţie, trecând eventual prin noduri intermediare (routing ). Este foarte important ca fluxul de date să fie astfel dirijat încât să se evite aglomerarea anumitor zone ale reţelei (congestionare). Interconectarea reţelelor cu arhitecturi diferite este o funcţie a nivelului reţea.
4. Nivelul transport realizează o conexiune între două calculatoare gazda (host) detectând şi corectând erorile pe care nivelul reţea nu le tratează. Este nivelul aflat în mijlocul ierarhiei, asigurând nivelelor superioare o interfaţă independentă de tipul reţelei utilizate. Funcţiile principale sunt: stabilirea unei conexiuni sigure între două maşini gazdă, iniţierea transferului, controlul fluxului de date şi închiderea conexiunii.
5. Nivelul sesiune stabileşte şi întreţine conexiuni (sesiuni) între procesele aplicaţie, rolul său fiind acela de a permite proceselor să stabilească "de comun acord" caracteristicile dialogului si sa sincronizeze acest dialog.
6. Nivelul prezentare realizează operaţii de transformare a datelor în formate înţelese de entităţile ce intervin intr-o conexiune. Transferul de date între maşini de tipuri diferite (Unix-DOS, de exemplu) necesită şi codificarea datelor în funcţie de caracteristicile acestora. Nivelul prezentare ar trebui să ofere şi servicii de criptare/decriptare a datelor, în vederea asigurării securităţii comunicaţiei în reţea.
7. Nivelul aplicaţie are rolul de "fereastra" de comunicaţie între utilizatori, aceştia fiind reprezentaţi de entităţile aplicaţie (programele). Nivelul aplicaţie nu comunică cu aplicaţiile ci controlează mediul în care se execută aplicaţiile, punându-le la dispoziţie servicii de comunicaţie. Printre funcţiile nivelului aplicaţie se află:
identificarea partenerilor de comunicaţie, determinarea disponibilităţii acestora şi autentificarea lor;
sincronizarea aplicaţiilor cooperante şi selectarea modului de dialog;
stabilirea responsabilităţilor pentru tratarea erorilor;
identificarea constrângerilor asupra reprezentării datelor;
transferul informaţiei.
_______________________________________
------ eVoLuTiOn ------
|
|
